Hard adventure - part 1

V-am povestit de piticul meu de pe creier? E albastru, gras, il cheama Costica si face urat cand i se pune pata. Vineri seara i se pune pata lui Costica sa plece. E plictisit dup-atatea examene, sesiuni si munci fudulii. Vrea sa se urce dimineatza in tren, sa viziteze Brasovul si sa se intoarca seara. Super tare Costica, ii zic, hai sa mergem. Ii zic si lu' Alex, dar lui i se pare-o prostie. Din vasta lui experienta de viata zice ca lucrurile spontane si neorganizate ies prost intotdeauna. Nu vrea sa vina. Flav' n-are bani, Dragos pleaca la tara, Alexandra mai are-un examen, Laura nu-i in Bucuresti, Dede n-are cupoane. Singurul om bine dispus sa mearga e Iuli, coleg la Fsp. Nu stiu daca are si el un pitic, dar are-un motan pe care-l striga Whisky si asta ne spune multe. Ne hotaram sa plecam a doua zi dimineatza la 7.
Nu stiu dac-am mai zis, dar alarma de la telefonul meu nu suna nici moarta mai devreme de 8.00 dimineatza. Asa ca n-am ce s-aud si ma trezesc bine mersi la 9 jumate. Il sun pe Iuli, e treaz de pe la 6. Pfff, e tarziu, mai mergem, nu mai mergem, hai maine, hai azi. Cu chiu si putin jogging am prins trenul de 10.45.
La 13,30 eram deja in centru Brasovului. Un alt loc ideal pentru casa mea cu ferestre mari si obloane colorate. Strazi lungi si inguste pavate cu piatra, un aer dens, mediaeval, intepator si curat. Porumbei in pliata si turisti. Un tigan se pisa nestingherit pe Biserica Neagra.
Iuli vrea sa urcam pe Tampla, sa vedem Brasovul de sus. Urcam pe jos si ne intoarcem cu telecabina. Era un plan minunat initial. Doar ca potecile erau inguste si pline de gheata, iar Iuli era in adidasi, asa ca, de ce sa vream sa urcam ca toti oamenii normali pe poteca, s-alunecam si sa riscam sa ne pravalim in vale? Mai bine o taiem direct prin padure. M-agatam de copaci si arbusti si ma gandeam ca mi-am gresit vocatia ,era chiar mishto sa ma fac alpinist.
Totul a fost dragut pana cand am ajuns intr-o zona cu defrisari, fara arbusti, doar cateva pietre de care abia puteam sa ne tinem. Mainile imi inghetasera, picioarele imi alunecau printre frunzele amestecate cu zapada si ma uitam cu groaza la pietrele care se rostogoleau in jos.
Ma vedeam deja la spital, cu capul spart, cu mainile si picioarele rupte, si pe Alex langa mine zicand "vezi, vezi, ti-am zis eu, ca nu-i bine sa pleci de nebuna, mai ales cu altu :))". Mi-am dat seama ca el e vinovat ca n-am eu de ce ma agata, ca el cu gelozia lui a atras karma negativa asupra mea si uiiite acum ce patesc. Dupa vreo 15 minute de chin si adrenalina la maxim am reusit sa ma pozitionez in siguranta dupa un copac. Am asteptat inca 20 de minute sa reuseasca si Iuli. Hai c-o facuram,imi zice, transpirat si murdar din cap pan-n picioare. La 17.10 am ajuns in varf. Nu cred ca am simtit bucurie mai mare ca atunci am vazut sageata "spre telecabina".
In 10 minute bucuria mea s-a transformat intr-o tristete crunta. La 17.00 se inchisese telcabina. La dracu' imi zic, pe-aci n-or fi salvamontisti???
Mai dam de un cuplu de englezi, la fel de disperati, cautau si ei telecabina. Ne imbarbatam reciproc si incepem coborarea. Englezii erau experimentati intr-ale muntelui, au luat -o pe scurtaturi si i-am pierdut in scurt timp. Afara incepuse sa se intunece, nu mai vedeam pe unde paseam, eram obositi, iuli mai mult cadea decat mergea. Si-a julit camera photo, mainile si fundu si si-a rupt adidasii. Pe la jumatatea drumului ne-a iesit in cale o vulpe. Am zis, ne-am dat dracu, aici murim. La sapte am vazut asfalt in fata ochilor si Costica a sarit sa-l pupe de bucurie.
Am luat ratb, am ajuns in gara, am luat bilete, si ne-am urcat in trenul de la linia 2. Bucuresti, mancare, dus, pat, venim.


Acolo, in varf, langa Releu, unde futura cu gratie steagul Romaniei, am ajuns noi.




Bucuria de a ajunge in varf, nepretuita.








Brasovul de pe Tampla.