Postul acesta nu are farmec fara citirea in prealabil a partii 1. Cum spuneam mai jos, ne-am urcat in tren spre Bucuresti. Trenul arata jalnic, canapelele din asa-zisa piele maro, erau murdare si imbibate pana la refuz cu miros de traspiratie. Am injurat CFR, ai dracu' de hoti, am dat 200 de mii pe bilet (cu reducere) si uite ce conditii de cacao sunt. Ma rog, ne-am resemnat si ne-am asezat. In fata noastra, in compatiment, era o tipa blonda, inalta, careia i-as fi dat vreo 24-25 de ani, dar am aflat mai tarziu ca fata era inca la liceu, si inca o femeie, de vreo 45, 46 de ani, grasa, bine facuta, cu ochelari, si caciula de blana alba pe care a tinut-o in cap tot drumul. Tipa blonda tacea. In asteptarea somnului, eu cu Iuli ne-am apucat sa vorbim de chirie, case si facturi. Atat ne-a trebuit. Femeia s-a bagat in seama cu noi si o ora a vorbit incontinuu de credite, giranti, nemaipomenita fiica-sa, care-i asa o chibzuita la bani, munceste, face a doua facultate si in curand se casatoreste. Noi tampeam, abia o mai ascultam, tipa din fata dadea semne crunte de plictiseala. O intrerupe brusc si se vaita "vaaai, stiti cumva la cat ajunge la Ploiesti?". Femeia:"Pai pe la 11 si 20 cam asa". Eu foarte pasiva:"Nu are cum, la 23.15 ajunge in Bucuresti". Femeia din fata sta putin, se gandeste:" Trenul asta nu trece prin Bucuresti". Eu: "Ba da. Uitati am bilete." Si scot biletul si-l arat. Femeia se panicheaza, scoate si ea biletul, tipa blonda il scoate si ea. "Nu, domnisoara, uitati, e personalul de Ploiesti". Noi, fara prea multa convingere:"nu, e rapidul de Bucuresti....Scrie si pe tren Bucuresti, si-am intrebat si-un om inainte sa ne urcam daca merge spre Bucuresti". "Nu, rapidul de Bucuresti era tras mai in fata, v-ati urcat in personal". Nu-mi vine sa cred, nu am incurcat niciodata trenul, si merg frecvent. Ma pun pe ras. Iuli se albise tot la fata, se panicase, "ce ne facem, ce ne facem". Ne gandim ca nu-i nimic grav, luam un tren din Ploiesti spre Bucuresti. Ne linistim. In 10 minute vine Nasul, ii explicam situtia si e intelegator la bilete. "Ia, zi, domle', de ce scrie Bucuresti pe tren, daca merge la Ploiesti?", intreaba Iuli. Raspunsul nasului a fost genial: "Pentru ca vine de la Bucuresti"=)). Il punem sa se uite la mersul trenurilor....nu mai circula niciun tren spre Bucuresti pana maine dimineata. Primul tren era din Ploiesti Vest la 4.32. Iuli o suna pe maica-sa, sa vina cu masina sa ne ia. E tarziu, maica-sa nu poate. Nu cunoastem pe nimeni dispus sa vina in Ploiesti dupa noi. Ne resemnam, 5 h de asteptare in gara, nu-i chiar asa mult. Stam la un bar din gara, nimic mai simplu, imi zic.
La 11 am ajuns in Ploiesti. Ne dam jos din tren si cautam o buda.
Tuesday, February 12, 2008
Monday, February 11, 2008
Hard adventure - part 1
V-am povestit de piticul meu de pe creier? E albastru, gras, il cheama Costica si face urat cand i se pune pata. Vineri seara i se pune pata lui Costica sa plece. E plictisit dup-atatea examene, sesiuni si munci fudulii. Vrea sa se urce dimineatza in tren, sa viziteze Brasovul si sa se intoarca seara. Super tare Costica, ii zic, hai sa mergem. Ii zic si lu' Alex, dar lui i se pare-o prostie. Din vasta lui experienta de viata zice ca lucrurile spontane si neorganizate ies prost intotdeauna. Nu vrea sa vina. Flav' n-are bani, Dragos pleaca la tara, Alexandra mai are-un examen, Laura nu-i in Bucuresti, Dede n-are cupoane. Singurul om bine dispus sa mearga e Iuli, coleg la Fsp. Nu stiu daca are si el un pitic, dar are-un motan pe care-l striga Whisky si asta ne spune multe. Ne hotaram sa plecam a doua zi dimineatza la 7.
Nu stiu dac-am mai zis, dar alarma de la telefonul meu nu suna nici moarta mai devreme de 8.00 dimineatza. Asa ca n-am ce s-aud si ma trezesc bine mersi la 9 jumate. Il sun pe Iuli, e treaz de pe la 6. Pfff, e tarziu, mai mergem, nu mai mergem, hai maine, hai azi. Cu chiu si putin jogging am prins trenul de 10.45.
La 13,30 eram deja in centru Brasovului. Un alt loc ideal pentru casa mea cu ferestre mari si obloane colorate. Strazi lungi si inguste pavate cu piatra, un aer dens, mediaeval, intepator si curat. Porumbei in pliata si turisti. Un tigan se pisa nestingherit pe Biserica Neagra.
Iuli vrea sa urcam pe Tampla, sa vedem Brasovul de sus. Urcam pe jos si ne intoarcem cu telecabina. Era un plan minunat initial. Doar ca potecile erau inguste si pline de gheata, iar Iuli era in adidasi, asa ca, de ce sa vream sa urcam ca toti oamenii normali pe poteca, s-alunecam si sa riscam sa ne pravalim in vale? Mai bine o taiem direct prin padure. M-agatam de copaci si arbusti si ma gandeam ca mi-am gresit vocatia ,era chiar mishto sa ma fac alpinist.
Totul a fost dragut pana cand am ajuns intr-o zona cu defrisari, fara arbusti, doar cateva pietre de care abia puteam sa ne tinem. Mainile imi inghetasera, picioarele imi alunecau printre frunzele amestecate cu zapada si ma uitam cu groaza la pietrele care se rostogoleau in jos.
Ma vedeam deja la spital, cu capul spart, cu mainile si picioarele rupte, si pe Alex langa mine zicand "vezi, vezi, ti-am zis eu, ca nu-i bine sa pleci de nebuna, mai ales cu altu :))". Mi-am dat seama ca el e vinovat ca n-am eu de ce ma agata, ca el cu gelozia lui a atras karma negativa asupra mea si uiiite acum ce patesc. Dupa vreo 15 minute de chin si adrenalina la maxim am reusit sa ma pozitionez in siguranta dupa un copac. Am asteptat inca 20 de minute sa reuseasca si Iuli. Hai c-o facuram,imi zice, transpirat si murdar din cap pan-n picioare. La 17.10 am ajuns in varf. Nu cred ca am simtit bucurie mai mare ca atunci am vazut sageata "spre telecabina".
In 10 minute bucuria mea s-a transformat intr-o tristete crunta. La 17.00 se inchisese telcabina. La dracu' imi zic, pe-aci n-or fi salvamontisti???
Mai dam de un cuplu de englezi, la fel de disperati, cautau si ei telecabina. Ne imbarbatam reciproc si incepem coborarea. Englezii erau experimentati intr-ale muntelui, au luat -o pe scurtaturi si i-am pierdut in scurt timp. Afara incepuse sa se intunece, nu mai vedeam pe unde paseam, eram obositi, iuli mai mult cadea decat mergea. Si-a julit camera photo, mainile si fundu si si-a rupt adidasii. Pe la jumatatea drumului ne-a iesit in cale o vulpe. Am zis, ne-am dat dracu, aici murim. La sapte am vazut asfalt in fata ochilor si Costica a sarit sa-l pupe de bucurie.
Am luat ratb, am ajuns in gara, am luat bilete, si ne-am urcat in trenul de la linia 2. Bucuresti, mancare, dus, pat, venim.
Acolo, in varf, langa Releu, unde futura cu gratie steagul Romaniei, am ajuns noi.
Bucuria de a ajunge in varf, nepretuita.
Brasovul de pe Tampla.
Nu stiu dac-am mai zis, dar alarma de la telefonul meu nu suna nici moarta mai devreme de 8.00 dimineatza. Asa ca n-am ce s-aud si ma trezesc bine mersi la 9 jumate. Il sun pe Iuli, e treaz de pe la 6. Pfff, e tarziu, mai mergem, nu mai mergem, hai maine, hai azi. Cu chiu si putin jogging am prins trenul de 10.45.
La 13,30 eram deja in centru Brasovului. Un alt loc ideal pentru casa mea cu ferestre mari si obloane colorate. Strazi lungi si inguste pavate cu piatra, un aer dens, mediaeval, intepator si curat. Porumbei in pliata si turisti. Un tigan se pisa nestingherit pe Biserica Neagra.
Iuli vrea sa urcam pe Tampla, sa vedem Brasovul de sus. Urcam pe jos si ne intoarcem cu telecabina. Era un plan minunat initial. Doar ca potecile erau inguste si pline de gheata, iar Iuli era in adidasi, asa ca, de ce sa vream sa urcam ca toti oamenii normali pe poteca, s-alunecam si sa riscam sa ne pravalim in vale? Mai bine o taiem direct prin padure. M-agatam de copaci si arbusti si ma gandeam ca mi-am gresit vocatia ,era chiar mishto sa ma fac alpinist.
Totul a fost dragut pana cand am ajuns intr-o zona cu defrisari, fara arbusti, doar cateva pietre de care abia puteam sa ne tinem. Mainile imi inghetasera, picioarele imi alunecau printre frunzele amestecate cu zapada si ma uitam cu groaza la pietrele care se rostogoleau in jos.
Ma vedeam deja la spital, cu capul spart, cu mainile si picioarele rupte, si pe Alex langa mine zicand "vezi, vezi, ti-am zis eu, ca nu-i bine sa pleci de nebuna, mai ales cu altu :))". Mi-am dat seama ca el e vinovat ca n-am eu de ce ma agata, ca el cu gelozia lui a atras karma negativa asupra mea si uiiite acum ce patesc. Dupa vreo 15 minute de chin si adrenalina la maxim am reusit sa ma pozitionez in siguranta dupa un copac. Am asteptat inca 20 de minute sa reuseasca si Iuli. Hai c-o facuram,imi zice, transpirat si murdar din cap pan-n picioare. La 17.10 am ajuns in varf. Nu cred ca am simtit bucurie mai mare ca atunci am vazut sageata "spre telecabina".
In 10 minute bucuria mea s-a transformat intr-o tristete crunta. La 17.00 se inchisese telcabina. La dracu' imi zic, pe-aci n-or fi salvamontisti???
Mai dam de un cuplu de englezi, la fel de disperati, cautau si ei telecabina. Ne imbarbatam reciproc si incepem coborarea. Englezii erau experimentati intr-ale muntelui, au luat -o pe scurtaturi si i-am pierdut in scurt timp. Afara incepuse sa se intunece, nu mai vedeam pe unde paseam, eram obositi, iuli mai mult cadea decat mergea. Si-a julit camera photo, mainile si fundu si si-a rupt adidasii. Pe la jumatatea drumului ne-a iesit in cale o vulpe. Am zis, ne-am dat dracu, aici murim. La sapte am vazut asfalt in fata ochilor si Costica a sarit sa-l pupe de bucurie.
Am luat ratb, am ajuns in gara, am luat bilete, si ne-am urcat in trenul de la linia 2. Bucuresti, mancare, dus, pat, venim.
Acolo, in varf, langa Releu, unde futura cu gratie steagul Romaniei, am ajuns noi.
Bucuria de a ajunge in varf, nepretuita.
Brasovul de pe Tampla.
Sunday, February 3, 2008
Principiul non-interventionismului
Mi-ar fi placut sa fiu taoista azi. Sa nu fac nimic si sa cred ca totul o sa se rezolve de la sine. Sau cel putin proiectul pentru Ghebrea. Sa stau in pat si sa se scrie singur.
Subscribe to:
Posts (Atom)
