Feminitatea nu sta in lungimea parului, ci in bucurie

Nu mai stiu cum sa incep o marturisire, cum nu mai stiu nici cat sampon sa-mi torn in palma. Oricat as pune de putin, tot mi se pare prea mult. Si imi arunc ochii speriata catre oglinda, sa vad, sunt eu? Si ma linistesc de indata ce vad urechile, nasul, ochii si gura ce mi-au ramas tot acolo, cum sunt tot ale mele, cum sunt tot eu, doar ca acum nasul mi se pare mai carn, ochii mai mari, iar buzele sunt mai carnoase si vor mereu sa zambeasca.

Cand G. mi-a spus "poti in seara asta", cand mi-a dat niste bancnote de care nu mai vazusem niciodata, cand coafeza m-a intrebat de mai multe ori panicata "esti sigura ca asta vrei", cand femeile din salon isi atintisera ochii ca la circ asupra mea - si nu era greu sa ghicesc ca tipa asta e nebuna!, totul imi pare un fir dintr-o realitate pe care nu pot recunoaste. Dar cand foarfeca a inceput sa taie, cand mi-am atintit privirile spre picioare si apoi m-am uitat increzatoare in oglinda, in timp ce suvite din parul meu ce tintea spre cel Bree Van de Kamp cadeau pe gresie, am stiut ca e cel mai bun lucru pe care il pot face. Iar fericirea ca am putut sa ajut pe cineva foarte drag e extrem de dureroasa:

Cauza: iti mai zisai ca imi iau un "vehicul" beton?
Lori Modoran: super
Lori Modoran: sper ca raman si de margele :)
Cauza: si ma scot la plimbare sa vad realul
Lori Modoran: uau
Lori Modoran: si atunci iesim si la suc?
Cauza: ca n-am fost decat la interex pana acum
Cauza: asa arata
Cauza: misto, nu?
Lori Modoran: da
Cauza: thank you, thank you, thank you...
Cauza: e din aluminiu
Cauza: nu se face urat la rabla mea

(Cauza este o prietena buna, de-o varsta cu mine, care a ramas acum sapte ani paralizata in urma unui accident de circulatie. Cu cei 2.000 de euro pe care i-am primit de la G. cauza mea isi va cumpara un carucior cu rotile nou.)

Si ce mai pot insemna dupa conversatia asta ca mai multi prieteni, baieti, mi-au spus sa nu ma tund - ca feminitatea unei domnite sta in parul ei lung, pe care si-l vantura de colo-colo si sub care isi ascunde privirile galese; ca nu mai am ce sa ard cu placa dimineata sau ca nu ma mai pot juca cu o suvita de par in timp ce lucrez?

Si mai stiti ce? In toti acesti ani in care am avut parul lung, nu m-am simtit niciodata atat de feminina ca acum. Cand ma uit in oglinda, ma simt extrem de bine, puternica si feminina.

Inainte, la absolvire, cu parul putin ciopartit la varfuri :)



Si dupa, cu parul ciopartit bine :))



Multumesc G.! Si multumesc tuturor pentru vorbele bune ;)

It's time to move on

Au trecut patru ani de cand am acest blog, timp in care am alternat posturi zilnice cu prioade lungi de absenta. Am crescut mult in patru ani, am absolvit o facultate si acum inca una. Metaforic, imi spunea cineva aseara, am absolvit-o si pe a treia.

Parul a crescut de multe ori in ultimii trei ani. L-am taiat, a crescut, l-am taiat si iar a crescut. La fel ca iarba din fata blocului. Mereu trebuie tunsa, altfel se nasc balarii.

Mi-a trebuit curaj, determinare si multe zile planse. Punctul nu e usor de pus. Nu stii daca il pui in momentul potrivit sau daca il pui la locul lui. Vreau doar sa nu ma mai gandesc la asta.

Nu am putut sa arunc nimic din ce-ti arata prezenta. Sunt prea multe lucruri si amintiri. Le pastrez si incerc sa nu ma gandesc. Cand ma gandesc ajung iar intre cercuri. Si stii cum ma sufoc eu intre ele.

Mai stii si ca imi pare rau si c-as fi vrut sa fie bine. Insa ti-am spus ca nu mai pot si nu e vina ta.

PS: Cand ma vei uita, suna-ma. Voi avea mereu nevoie sa respir alaturi de tine.

Acesta este ultimul meu post pe acest blog. Nu stiu daca am sa-l sterg, sau am sa-l las in paragina. Cert este ca lorimodoran.ro ma asteapta de multa vreme. Ca multe alte lucruri noi dealtfel.

B

Am un nou plan. Chiar am. Si mai cred ca o sa fie si de succes.

Locked In

Incerc sa incep sa ma straduiesc. Andreea zice sa termin cu prostiile.

Cate o lalea pentru fiecare deget

Atat vreau luna asta. Sa fie albe si toate impreuna, te rog.

O primavara ca-n povesti tuturor.

Respira-mi un cantec de dragoste, azi

Descalceste ata, spala vasele, scrie reminderul, termina ghidul, sun-o pe Laura, citeste Deriva, nu te mai gandi, cumpara coli, mergi la banca, dormi, raspunde la email,
raspunde la email, dormi, mergi la banca, cumpara coli, nu te mai gandi, citeste Deriva, sun-o pe Laura, termina ghidul, scrie reminderul, spala vasele, descalceste ata..

"Locul meu nu este aici".

Over again

Nu stiu daca mai e cineva care asculta aceeasi singura melodie de zeci si sute de ori, zi de zi, chiar saptamani la rand. Dupa care o lasa sa astepte, ani, in winamp. Dupa un timp nu mai sunt simple melodii, ci au impregnate clipe din mine, din toate cele ce-am trait atunci, din toate cele ce-am simtit.

Eu cu mine am ramas acum mult timp in urma, cand am aflat ca m-a inselat. Cand am luat lebada aia transparenta si am adunat involuntar cioburile ei de pe parchet. Cand purtam tricoul meu preferat, roz, intr-o anexa a unei biserici de langa oras. Cand Andra a venit la scoala plansa toata, si si-a trantit ghiozdanul de banca si a tipat sa o auda toata clasa: “sufar, Lori, sufar!”. Cand mi s-a spus ca scriu prost, hormonal si am golit folderul cu poezioare stupide. Folder pe care, dintr-un rastimp in altul, ma tot arde un dor sa-l reumplu.

Mad World. Piata Sudului. Doua patrate mari si calduroase si o prietena de care mi-e zilnic dor. Ne uitam zi si noapte la Prison Break, iar dupa ce ne puneam sa dormim cautam cea mai buna propozitie cu care sa-mi incep referatul despre Campania din Rusia. “Fata, nu mai fii asa mototoala”, imi spunea. “Hai imbraca fusta asta”.
Multe din “primele lucruri” le-am facut pe Mad World in patratele alea. Am invins temeri si am visat viitoruri.

Patience. Era o dimineata cand cautam. Si ea-mi spunea sa am rabdare. Eu nu voiam sub nicio forma sa astept. Asa sunt eu, ma grabesc. Dar ea mi-a spus sa am rabdare. Si am vazut atunci scarile mari ale bisericii, intr-un moment cand mai credeam, si ii ceream toate patru sa o lase in viata. Si un tort mare, multa lume si un scaun cu rotile, care nu tine niciodata loc de picioare. Mi-am amintit ca ea are rabdare si trebuie si eu sa am. Si sa speram.

Bomb Creater. O ascult acum, singura, in alt patrat, de data asta friguros. Cand o voi reasculta imi voi simti iar animalul inimii cum vrea sa se-nece in apa fierbinte, buricele degetelor mele incredibil de reci, piperul din tot corpul si senzatia de voma de fiecare data cand incerc sa mananc. Voi sti atunci ca nimic din ceea ce suntem nu poate fi fara dorinta.